sâmbătă, 5 mai 2012

Uitare si Iertare

  Salutare. Stiu ca nu am mai scris de mult timp.. Nu am fost in stare de nimic in ultima vreme.. Si ziua de azi le-a pus capac la toate..
 Si stau acum si ma gandesc.. oare cu ce-am gresit?  Oare chiar trebuie sa fiu pedepsita ca am fost draguta cu toata lumea, ca am incercat sa ajut si sa fiu pe placul altora? Orice as fi facut, tot nu era bine. Si cel mai tare ma doare faptul ca unii nici macar nu s-au sinchisit sa observe cat de mult imi dau silinta. Azi, am primit din nou o lovitura grea.. Dupa atat de mult timp, speram ca macar sentimetul de prietenie, iar daca nu prietenia, macar amicitia sa fi ramas. Dar nu. De ce sa ramana un trecut frumos si colorat cand putem sa il stergem si fie doar prezentul murdar de acum? E urat ce sa intampla.. Si desi am destui care sa-mi fie aproape, ma gasesc singura la fiecare lovitura pe care o primesc.. Exista doua persoane care ma cunosc cu adevarat.. Dar acelor doua peroane nu le pot spune.. Si din nou, sunt iar eu cu mine si sunt singura.. Si oricat as incerca, nu mai pot sa ma mint ca totul e ok si e asa cum trebuie sa fie. Ceva nu e ok.. Si este ceva ce as putea sa schimb chiar eu. Dar cred ca acum e prea tarziu sa mai fac ceva.
  Candva eram oameni. Candva, cineva, undeva stia sa asculte. Candva, cuiva ii pasa de cei din jurul lui, sau macar de prietenii ( amicii ) care sufereau... Acum insa, nu ii mai pasa nimanui. Fiecare isi vede propriile interese si.. si cam atat. E trist... E trist si e dureros faptul ca, odata, demult, am fost apropiati.. Eram toti legati cu un fir de energie divina care ne tinea intr-o stransa legatura fata de cei de langa noi.. Acum insa, nimeni nu mai vede nimic.
  Inca nu imi dau seama cu ce am gresit.. si poate nici nu o sa imi dau seama vreodata. Sau.. cand voi realiza va fi deja prea tarziu. Oricum... cui ii mai pasa? Suntem intr-un razboi fara sfarsit unde fiecare e pe cont propriu si isi vede de treaba lui...
  Si doare.. caci odata am crezut ca este intr-adevar posibil sa fim apropiati si uniti, ca este posibil sa il ajutam la nevoie pe cel de langa noi.. Poate era doar un vis.. prea frumos ca sa devina realitate. Candva, luam aceste ironii si ignorari in gluma. Pana cand, intr-o zi, a venit la mine un spirit.. Un spirit numit relitate. A venit si mi-a spus : " Deschide ochii ! Visul tau frumos nu il voi indeplini, ci voi face ceea ce soarta imi spune. Nu mai spera si nu mai visa. E tardiv sa mai speri la ceva ce nu se va indeplini. "  Am ramas pe ganduri. Atunci nu stiam ce sa cred.. Apoi, lucrurile au prins claritate. Am realizat ca ironiile erau adevaruri, nu glume. Si am mai realizat faptul ca in incercarea mea de a arata iubire neconditionata pentru cei din jurul meu, nu primeam in schimb decat batjocura, ironii si indepartare.
  Atunci a durut. Si doare si acum. Si incerc sa ascund in mine acea durere de care voi scapa foarte greu. Probabil ca intr-o zi lucrurile se vor schimba. Nu mai vreau sa stiu ca, cel pe care l-am ajutat odata, acum vrea sa ma uite si sa ma stearga pur si simplu din viata lui. Nu am ce face.. Sper la mai bine si las lucrurile sa se intample.
Pana una-alta ma retrag. Muzica, fum si.. cam atat a mai ramas din ce era odata frumos.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu